Lucia Muntean
educatoare şi autoare de cărţi
pentru părinţi  şi copii 
www.luciamuntean.ro

 
 

   

Una dintre cele mai puternice convingeri ale mele ca educator este că educarea copiilor, pentru a fi reuşită, nu trebuie divizată între ceea ce se întamplă la gradiniţă sau la şcoală şi ceea ce se întamplă acasă, ci trebuie abordată ca un proces continuu care are loc uneori în colectiv, împreună cu alţi copii, iar alte ori individual împreună cu părinţii.

De aceea, unul dintre lucrurile pe care am căutat să le fac ca şi educatoare a fost să îi ţin mereu la curent pe părinţii copiilor din clasa mea cu ceea ce facem în fiecare zi la grădiniţă şi sa le dau idei de jocuri sau activităţi pe care să le poată aplica cu uşurinţă acasă pentru a satisface curiozitatea sau dorinţa de a afla mai multe a celor mici.

După 30 de ani în care am lucrat cu copii în colectiv, la clasă, într-un mediu în care învăţarea este reuşită doar dacă atenţia acordată fiecarui copil în parte este atent echilibrată cu dinamica grupului de copii, trebuie să mărturisesc că am avut emoţii atunci când am început acest proiect al cărţilor pentru părinţi si copii. Am avut emoţii pentru că învăţarea de acasă deşi o continuare a învăţării de la grădiniţă, este totuşi ceva diferit. Ea presupune un alt tip de interacţiune educator-copil decât cea din clasă, o altă formă de participare afectivă din partea copilului precum şi alte tipuri de constrângeri cărora trebuie să le facă faţă educatorul (în cazul acesta părintele), timpul fiind una dintre cele mai importante.

Aşadar îmi gândesc fiecare carte pentru părinţi şi copii ţinând cont de faptul că ora de copilărie, timpul pe care părintele ocupat ajunge să îl petreacă zilnic cu copilul său, în afara activităţilor de rutină, durează de fapt o jumătate de oră sau chiar un sfert de oră, înainte, poate, de masa de seară sau înainte de culcare. De aceea, ideile pe care le propun părinţilor şi copiilor sunt întotdeauna îmbrăcate sub formă de jocuri care durează în jur de zece sau cinsprezece minute şi care îmbină elementele instructive cu experienţa amuzantă.

Ideea din spatele cărţii Ghici, ghici, ghici, ce voi desena aici? a plecat de la o serie de cercetări recente referitoare la modalitatea în care are loc dezvoltarea limbajului la copii. Până recent, neurologii şi psihologii obişnuiau să distingă între limbajul vorbit şi limbajul grafic ca fiind două procese diferite gestionate de centre separate la nivelul creierului şi, ca atare, necesitând o educare separată. Lucrările Laurei Ann Pettito de la Universitatea McGill din Montreal, Canada, au demonstrat însă că, de fapt, avem de-a face cu un singur centru, al comunicării, care gestionează ambele procese. Din punctul de vedere al educaţiei celor mici, una dintre consecinţe este aceea că educarea limbajului şi educaţia grafică sunt mai eficiente atunci când au loc simultan.

Poeziile/lecţii de desen din Ghici, ghici, ghici, ce voi desena aici? au fost dezvoltate pentru a aplica acest principiu al interdependenţei între desen şi limbajul vorbit în educaţia copiilor preşcolari.
Fiecare desen este realizat în şase etape din elemente grafice simple şi familiare copilului. În exemplul de mai jos, corpul ariciului este format dintr-o linie, dreaptă, culcată, peste care desenăm o altă linie curbată. Caracterul familiar al elementelor grafice ce compun desenul final (linii orizontale, linii verticale, linii curbate, puncte şi aşa mai departe) precum şi construirea acestuia prin adăugarea în fiecare etapă a unul sau două elemente grafice noi la cele existente permit o deplasare firească de la simplu la complex şi transformă desenatul într-o experienţă antrenantă care are ca scop descoperirea desenului final.

La rândul ei, poezia este construită în jurul aceloraşi şase etape cu unul sau două versuri care descriu fiecare element grafic ce se adaugă în fiecare etapă a desenului. Astfel copilul îşi dezvoltă nu numai abilitatea de a desena ci şi abilitatea de a descrie verbal ceea ce face şi, în ultimă instanţă, abilitatea de a comunica.

Nu în ultimul rând, prin îmbinarea desenului cu poezia, se dezvoltă şi memoria, datorită faptului că informaţiile fixate prin intermediul mai multor simţuri rămân, de obicei, mai puternic imprimate în minte.
Şi pentru că încărcătura afectivă este de asemenea importantă pentru succesul procesului de învăţare, fiecare dintre aceste poezii/lecţii de desen sunt concepute ca un joc între parinte şi copil.
Mai întâi, părintele recită poezia şi construieşte pas cu pas desenul. Implicarea copilului în joc se realizează în această etapă prin ghicitoarea de la sfârşit care îl provoacă să identifice personajul din desenul final. Apoi copilul trebuie încurajat să deseneze şi să recite poezia, iar părintele face în paralel cu el acelaşi lucru. Abia dupa câteva astfel de repetări, copilul este gata să parcurgă jocul de unul singur.

Felul în care am fost educaţi noi ca şi părinţi ne poate împinge către o tendinţă de separare a poeziei de desen (“să înveţe mai întâi poezia că e mai uşoară” sau “să înveţe mai întâi desenul pentru că el are probleme cu desenatul”). Aşa cum am explicat însă la începutul articolului, secretul reuşitei se află de fapt în unirea celor două componente ale jocului: poezia şi desenul.
 

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să descoperiţi lumea Cărţilor Lucia Muntean pe www.luciamuntean.ro!